Phylloxera vastatrix este o insectă din familia afidelor, provenită din America de Nord, care atacă vița de vie, mai exact rădăcina și frunzele. Insecta călătorea „one-way” pe o viță aflată la bordul unei nave comerciale cu ruta America – Franța, în 1863, și care devine faimoasă abia după câțiva ani, după ce invadează vița de vie franceză. Își începe traseul din Médoc, apoi se răspândește, pe parcursul a 20 de ani, în toată Europa.

Pagubele masive au început să fie văzute și simțite abia după câțiva ani, pentru că insectei îi trebuie câțiva ani până când ucide complet un butaș. Metoda folosită: insecta atacă inițial rădăcina viței prin injectarea de salivă toxică și, în același timp, extrage toți nutrienții plantei, până când vița își pierde din imunitate, devine vulnerabilă și nu mai poate să absoarbă apa, până când moare.

Efect: vița de vie din Europa a fost decimată în proporție uriașă (unii spun că 50%, alții 90%), iar producția de vin a intrat în picaj liber – ca exemplu, producția Franței a scăzut în acea perioadă de la 85 la 25 de milioane de hectolitri/an. Tristețe mare, vă puteți închipui, în special pentru că nu se știa ce anume cauzează moartea plantei.
Prin 1871, Ministerul Agriculturii din Franța, din disperare și încercând să accelereze cercetările, anunță că oferă o recompensă de 300.000 de franci aur (1,5 milioane de euro astăzi) oricui găsea o soluție. Au fost propuse mii și mii de metode, de la sulf, nicotină, chiar rugăciuni și apă sfințită, dar, surprinzător (sau nu) pentru unii, niciuna de succes.
Între timp, o echipă de specialiști europeni și americani, printre care și Léo Laliman, Gaston Bazille și Jules-Émile Planchon, revin pe scenă învingători cu o soluție „inedită”, după o excursie în America. Insecta nu putea să moară prin nimic, dar soluția propunea o re-altoire a viței europene (Vitis vinifera) cu cea americană (considerată sălbatică pe atunci). Se observase că rădăcinile viței de vie americană erau practic imune la atacul insectei. Soluția, deși a fost primită cu mult scepticism, este acceptată și imediat începe procesul de re-altoire – Franța avea la acea vreme 11 miliarde de vițe de vie de reconstruit.

Pe de o parte, în ciuda eforturilor, nu toate regiunile și soiurile au putut fi salvate: Lorena și Île-de-France au fost pierdute pentru totdeauna, iar pe de altă parte, observăm că insecta nu a ajuns chiar peste tot. Au existat totuși câteva zone izolate care nu au fost afectate de insecta malefică, insule precum Santorini, permițând soiurilor ancestrale precum Assyrtiko să existe chiar și în ziua de azi.

Procesul de re-altoire a fost extrem de dificil, deoarece profilul aromatic se schimba: vița europeană venea cu o complexitate de arome, iar vița americană aducea note mai comune (gen vin de masă). Concluzia: insecta nu a fost de fapt eradicată, ci discutăm mai degrabă despre un control al pagubei – vița de vie europeană a trebuit să sufere practic o mutație și să se adapteze (ce mă uimește este că soluția este folosită inclusiv în zilele noastre și că, deși încă se testează diferite metode, niciuna nu este cu adevărat eficientă sau pretabilă peste tot).